Menu

Milano. The Cube Electrolux Milano.

Încă diger cele trei zile petrecute în Milano şi Roma împreună cu fetele. Pentru că de atunci sunt „fetele” cu care ies la un brunch, cu care fac schimb de idei sau cu care merg la un pahar de vorbă. Aşa că mă scuzaţi că am scris aşa de târziu.

Când Carmen a anunţat câştigătorii concursului organizat de Electrolux eu tocmai mă trezisem din anestezie, mă luptam cu ameţelile şi durerile care începeau să-şi facă loc în lupta cu anestezicul.

Cred că am făcut nişte ochi uriaşi pentru că ale mele colege de salon au sărit să mă întrebe dacă leşin sau ceva şi când m-au mai văzut şi plângând, le-a fost clar că ceva e nelalocul lui. Am reuşit să le explic în două vorbe şi trei suspine ce mi-a creat acea stare şi am început să sun în stânga şi dreapta ştergându-mi lacrimile de crocodil.

Mă uit acum în urmă şi mă întreb ce a fost mai de preţ în această excursie. Concursul? Cina? Mâncarea? Apoi îmi răspund destul de repede singură: grupul nostru şi prietenia care s-a legat între 6 femei (lucru mai rar dar iată, nu imposibil 🙂 ) Andreea, Brindusa (da, numele ei nu suportă diacritice în italiană aşa că am tot strigat-o astfel pe unde am fost), Lavinia, Antonina şi the Godmather, Carmen Georgescu, devenită în scurt timp mama noastră, organizatoarea noastră, prietena noastră, sora noastră.

Cum a fost? Alert, mult, copleşitor, încăntător, obositor.

Adică pe la un 3:30 ne-am trezit în ziua plecării (cine-o fi dormit că multe am stat cu o gheară-n gât că n-o să plece avionul din cauza norilor care tot turnau zăpadă, zăpadă şi iar zăpada), pe la 4 au început Andreea şi Mădă să ne culeagă pe mine şi Brindusa şi apoi am purces spre aeroport prin nămeţi.

Am ajuns cu bine, cu ceva emoţii când am aflat că Lavi şi Anto rămăseseră înzăpezite, dar pe la 6 şi după ce a fost curăţat şi uns cu alifii contra gerului şi zăpezii, avionul a decolat luând în piept un soare strălucitor (după ce a trecut de plafonul de nori).

Am ajuns la Roma, amuzate de sunetul de fierăstrău care taie buşteni pe care îl scot avioanele de la Alitalia când opresc şi ne-am bucurat de razele de soare şi la nivelul solului, pentru că da… Roma era luminoasă şi abia zăreai urmă de nea.

Apoi ne-am „transferat” la Milano, ne-am cazat şi lăsat bagajele la hotel şi cu hărţi în mână şi indicaţii preţioase primite de la recepţionist am plecat să căutăm oale, crătiţi, termometre pentru caramel obiective turistice pe care să le vizităm.

Prima oprire a fost la un restaurant cu specific milanez, pentru că ţineam morţis să cunoaştem ce şi cum din gastronomia lor. Aşa că ne-am instalat confortabil la o masă rotundă, ne-am comandat fiecare alt fel de mâncare şi desert şi am început să fotografiem şi să testăm savurăm. Eu şi Brindusa ne-am luat câte un osso bucco a la milanese (+risotto cu şofran, neînsoţit de gremolada cum m-aş fi aşteptat), Lavi a poftit la un osso bucco şi polenta, Andreea la o porţie de gnocchi din cartofi cu sos de brânză, Anto s-a trezit cu o farfurie maaare în care trona un Cotoletta alla milanese presărat cu rucola şi roşii cherry iar Carmen a gustat un risotto cu creveţi şi ciuperci.

Concluziile trase la final? Carnea a fost bine făcută dar nu se simţea vinul, gnocchi buni dar nu să dai ochii peste cap, risotto părea un amestec de orez prea făcut cu unul cam nefăcut, şniţelul bine frăgezit şi bun.

A urmat ca de obicei partea cea mai bună a prânzului: desertul. Eu m-am luptat cu o cremă de zahăr ars care nu era dulce aproape deloc, Brindusa s-a delectat cu o pana cotta fină, iar toate Andreea a savurat un tiramisu delicios, cremos, aromat.

Terminate testele, am purces la plimbare şi vizitat magazine de bucătăreală muzee, castele, catedrale. Am găsit unul în care am stat vreo 30 minute, apoi la vreo 20 m altul şi tot aşa, tot aşa, parcă nu se mai terminau. Într-un final ne-am oprit frânte într-o cafenea unde ne-am organizat pe tabere: o parte din fete au rămas la cafea, o parte au intrat în magazinul de vis-a-vis unde erau jamboane, parmezane, legume, brânzeturi, vinuri, paste şi alte nebunii de-ţi făceau ochii în cap ca în cazinourile din Las Vegas.

A urmat o seară frumoasă şi caldă în care ne-am delectat cu bunătăţi, ceai cald, cărţi de bucătărie şi poveşti.

A doua zi, au urmat câteva şedinţe de cumpărături şi vizite urmate de un prânz excelent luat la un „împinge tava”, unde risotto-ul a fost perfect, salatele proaspete şi crocante, pastele delicioase şi deserturile bune bune.

Seara… după cum bănuiţi, îmbrăcate în ţol festiv şi cu vin-o-ncoa la pachet, am purces spre Cub. Eu i-aş fi zis mai degrabă cuib, pentru că a fost primitor şi cald. Alb şi pe afară şi pe dinăuntru, cu zone transparente care îţi trimit privirea spre zonele înconjurătoare: spre piaţa domului, spre catedrală, spre galerii.

Am început cu câte un pahar cu şampanie Thienot 2004, care ne-a ajutat să ne destindem oleacă, să legăm două- trei vorbe cu ceilalţi comeseni şi să mai lăsăm deoparte emoţiile şi apoi au început să curgă bunătăţile.

Andrea Canton, chef cu 1 stea Michelin la Restaurantul La Primula din Pordenonesi împreună cu somelierul şi doi dintre souschef-ii săi au început seara cu ton învelit în foiţă de toast uşor rumenită şi ricotta cu ghimbir, urmat de o scoică Saint Jaques rumenă, pe pat de cous-cous cu legume şi presărată cu trufe negre. Aperitive extrem de simple aş putea spune, cheia stătea de fapt în ingredientele foarte proaspete şi felul în care Chef Andrea le combinase şi prelucrase.

Când, încurajate de atmosfera plăcută, începusem o şedinţă foto ca fetele, domnii care se ocupau grijulii de bunăstarea noastră ne-au rugat să ne depărtăm de centru şi, din tavan, a coborât elegantă şi gata aranjată masa.

Ne-am aşezat confortabil şi am gustat din câteva pâinici extraordinare (cu mălai, cu seminţe, cu măsline verzi) atunci coapte, ce erau însoţie de ricotta.

Apoi a urmat primul fel… o supă superb combinată şi ingenuos aranjată în farfurie astfel încât să ajungi cu lingura la toate componentele: lichidul (nu foarte mult), patul de spanac, peştele sole tăiat fâşii subţiri şi nota crocantă pe care n-o voi uita câte zile voi avea- felii foarte subţiri de pâine cu migdale. Vinul servit alături, recomandat şi explicat de Pier şi notat cu sârguinţă de Anto: Rivolla gialla di Oslavia Primosic, alb, sec din 2008.

Tagliolini cu ton si sos de rosii proaspete au compus următorul fel. Pastele erau fierte şi apoi lăsate puţin la cuptor, sosul era proaspăt şi uşor aromat cu cimbru şi ceapă, tonul era medium rare, ascuns sub toate. Vinul ce îl însoţea a fost una dintre revelaţii le serii Schloss Johannisberg – Riesling Kabinett Feinherb din 2009.

Sepia, oh, sepia uşor rumenită la cuptor, era încolăcită în jurul legumelor sotate în unt şi se odihnea lasciv într-un sos de cerneală de sepie. Delicioasă. Vinul, Chateau Belgrave – Haut Medoc Grand Cru Classe din 2005 , însoţea şi potenţia minunat întregul ansamblu.

Felul principal, două fine şi delicate medalioane de căprioară medium rar, însoţit de ragu-ul său şi de o frumoasă radicchio opărită şi deschisă ca o floare. Un strop de cafea atunci măcinată, lăsa spre final o notă amăruie, cu aromă specifică. Vinul nu a lipsit nici aici şi a fost sec, roşu.

Nebunia serii şi felul care ne-a lăsat cu ochii aprinşi şi inima fierbinte a fost desertul… Într-un aromat sos de clementine şi bucăţele de căpsune proaspete, trona mousse-ul de ciocolată albă şi cardamon, însoţit de o elegantă îngheţată de clementine (care, bănuiesc eu, avea un strop de lichior (alcool) de clementine care intensifica aroma fructelor şi lăsa textura foarte fină, fără urmă de cristal de gheaţă). Doi biscuiţi aproape transparenţi din griş şi zahăr brun, dădeau nota crocantă a ansamblului.

Vinului de la desert îi las un paragraf separat pentru că a fost punctul cuminant: Abraxas Passito di Pantelleria din 2007, în care simţeai aroma corpolentă a curmalelor confiate, nota fină de smochine proaspete şi nuci.

Spectacolul culinar fiind sfârşit, am trecut la ascultat poveşti spuse de Chef Andrea si somelierul Pier referitoare la Ristorante Primula, şi am fi stat mai mult dacă n-ar fi trebuit să să ne întoarcem la hotel.

A treia zi a fost ziua în care am umblat de ne-au sărit capacele. Am început cu o piaţă plină de legume, fructe, paste, trufe, uleiuri, brânzeturi, flori, sucuri atunci stoarse. Andreea ne povestise de ea şi am decis aproape în unanimitate s-o vizităm în Campo de’ Fiori.

Paşii ne-au îndreptat apoi spre Panteon, Fontana di Trevi, Gelateria X, Gelateria Y, Gelateria… erm… şi alte puncte de atracţie pentru turişti.

Dragi cititori, prieteni, familie şi cunoştinţe, vă mulţumesc. Vă mulţumesc că mi-aţi dat un brânci pe acest drum, că mi-aţi dat posibilitatea să asist la un astfel de spectacol culinar.

Mulţumesc Căpitanesei Carmen Georgescu pentru cum ne-a organizat, încurajat, ajutat pe parcursul acestei călătorii şi nu în ultimul rând fetelor (Andreea, Lavi, Brindusa, Anto) de acum prietene de farfurie, pe care le strâng cu drag în braţe.

6 Comments

  • Antonina
    2 martie 2012 at 13:17

    Te imbratisez cu drag Cata! N-am sa uit zilele alea ever! Cina ca cina, da seara in pijamale rules ! 😉 pupici

  • marijecan
    2 martie 2012 at 13:32

    Mor de invidie ! Am avut parte de un asemenea festin in Italia , pe parcursul a 3 zile , acum 2 ani ! Stiu ce inseamna ! Esti o norocoasa !

  • Andreea
    2 martie 2012 at 13:36

    :))) abia acum mi-am dat seama ca am si uitat de emotiile cu vremea. Mama, cate telefoane am dat la aeroport in noaptea aia…:)). Tare frumos a mai fost…

  • Brindusa @ Cooking with my soul
    2 martie 2012 at 18:28

    Ceai cald? 🙂 )))))))))))))))) M-am uitat la poze si mi-am reamintit gusturi, imagini, … sentimente. Tare placute toate. Mersi 😉

  • Cătălina
    2 martie 2012 at 18:30

    😀 Da dragă, ceai cald. De ne-a trimis pe toate la culcare.

  • […] mintea și nu-mi dau seama când am mâncat prima dată astfel de scoici. Să fi fost chiar la Milano? În aceeași zi am mâncat și-un calamar perfect gătit. Și mă miram cum de pot. Ce mâncasem […]

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.