A fost odată o bunică tare tare pricepută în ale bucătăriei, cu destulă răbdare încât să cureţe zeci de kilograme de caise sau prune dar nu cu atâta încât să aleagă şi să taie petale de trandafir roz.
Îmi amintesc de parcă au trecut doar câteva zile, cum mamaie aprindea un foc mare în vatra din spatele curţii, punea pirostriile şi ceaunul mare şi ne strângea în jurul ei să alegem şi să curăţăm caise. Eu aveam printre alte funcţii şi pe aceea de spărgător de sâmburi (la care numărătoarea se făcea cam aşa: unul mie, unul… mie, unul în dulceaţă. Doi mie, unul Andreei, unul în dulceaţă).
Dar cea mai cea faptă din istoria nescrisă a copilăriei mele a fost când într-un elan desăvârşit al leagănului (pentru care luptam uneori cu sor-mea şi cu verii mei Ionuţ şi Cristi), papucul drept mi-a zburat fix în ceanului cu dulceaţă (fierbinte) de caise. Vă imaginaţi panica mea de după? Mamaie nu prea dădea în mine că eram “comoara ei” dar părul de pe cap taaare mi-l mai zmotocea. Aşa că m-am chinuit minute întregi să extrag papucul din ceaun. În final, când am reuşit, asudată toată dar bucuroasă că n-o să fiu prinsă asupra faptului, am fugit la cişmeaua de pe stradă şi am spălat dovada faptei mele.
