Caramele moi cu mirodenii de turtă dulce

Caramelele-s acele dulciuri minunate care ți se lipesc de dinți, care-s moi și se topesc în gură, care provoacă dependență.

Dintre cele mai cele caramele mâncate în acesta viață de 40 de ani aș aminti: caramelele făcute de cei de la Parlans Konfektyr din Stockholnm (am auzit de ei de la David Lebovitz), apoi cele de la Reflets de France pe care mă bat cu Juha de fiecare dată când găsesc și cele pe care le-am făcut acum 2 zile. Am mai mâncat făcute în casă de Olguța (erau cu sare sau vanilie). Foarte bune și acelea.

Bun, nu știu cum vă plac vouă caramelele dar ele pot fi moi sau tari. Și le prefer pe cele moi (lăsate nițel la rece).

Din câte am cercetat pe net deși știam cam cum se fac (dar aveam nevoie de temperaturile corecte), caramelele se pot face în 2 pași sau într-unul singur. Însă, a se ști: ele ies mai moi sau mai tari crescând/scăzând cantitatea de smântână dulce sau lăsându-le mai mult pe foc.
Deși inițial am fost tentată să le fac prin metoda mai simplă, am hotărât totuși să am răbdare și să le fac în doi pași. Le-am făcut în mare parte pentru că le voi oferi cadou, așa că nu trebuie să se cristalizeze zahărul în ele și să țină destul cât să ajungă la destinație și consumate (evident).

Citeşte mai departe »

Ciorbă de cartofi cu afumătură

E friguț. Pe aici chiar ninge abundent de câteva ore. Aș vrea să vă zic că acesta ar fi motivul pentru care am făcut ciorba aceasta dar nu. Motivul e că mi-au ieșit niște castraveți murați buni de tot iar zeama se cerea ori băută ori băgată într-o ciorbă.

Cum pe Facebook mi s-a cerut o rețetă de genul, mi-am învins lenea și am notat tot ce-am băgat în oală, am făcut poze în timp ce găteam și iată.

Știu, știu, rețeta asta cere oțet. Însă eu pun oțet doar în ciorba de burtă. În asta de cartofi pun ori aguridă (numai că acum nu am), ori moare (zeamă de varză murată)- n-am nici din asta așa că am pus zeamă de castraveți murați.

Nu am pus câtă aș fi vrut eu pentru că nu pot hali toată oala singură așa că am adaptat-o și pentru copil și soț. Iar copilul a mâncat cu o poftă de nedescris. :))

Bun, ce e special la ciorba asta, ce are ea și n-au altele? Trei feluri de carne afumată în primul rând. Am găsit (spre bucuria mea) oase afumate la Kauppahalli, apoi niște chorizo la un supermarket și niște bacon nemțesc, uscat de afumat și m-a luat cu frisoane când l-am văzut. A fost aproape la fel de spectaculos ca șoncul mâncat la Laura Laurențiu :))

Oasele acelea le-am găsit la un nene măcelar care își vinde și recomandă marfa cu mare plăcere de fiecare dată. Cât despre baconul acela bun de tot, avem noroc că în piața de Crăciun din centrul orașului este și un stand cu mezeluri nemțești. Știu că chorizo nu sună fantastic în ciorba asta românească minunată dar e singurul fel de cârnat din orașul ăsta care seamănă cu ce avem noi. Restul de cârnați, cu excepția sângeretului (mustamakkara) sunt de fapt wursts și crenvurști.

Citeşte mai departe »

Orzotto cu piersici caramelizate

Înainte de Paște am primit un pachet plin cu bunătăți de la Sun Food. Printre ele era și o cutie de compot de piersici. Apoi, inspirată de sosirea sărbătorilor de iarnă vremea rece de afară, m-am gândit să fac un orzotto bogat și cremos peste care să pun felii de piersici caramelizate ușor în tigaie. Cu unt și vanilie. Să ne țină de cald și bine. Și chiar ne-a ținut.

Mie că l-am învârtit și amestecat de m-au luat toate căldurile și lui Juha că l-a mâncat fierbinte și repede.

Există vreo problemă cu acest orzotto? Nu, iese la fel de cremos ca un risotto corect, iese mai gustos pentru că orzul prăjit ușor în unt capătă gust de nucă nouă, și iese foarte bogat. Poate doar faptul că va trebui să învârtiți în el destul de mult timp să fie un neajuns 🙂

Citeşte mai departe »

Poveşti
Revista VEG

29 November 2017
Nici un comentariu
Bucătar: Cătălina

Cum să faci coronițe de Crăciun

Atenție, acesta nu este un post despre mâncare, deși una dintre coronițe este din ingrediente comestibile (cu 2-3 excepții).

Se întâmplă uneori să ajung în zone cu material vegetal de tot felul și să îmi vină inspirație. Și după ce aduc acest material produc și niște chestii destul de drăguțe pe care le folosesc apoi pe post de decorațiuni.

În cazul de față este vorba despre o coroniță din măceșe cu scorțișoară și una din ramuri uscate acoperite de licheni și mușchi plus mere pădurețe.

Așadar, dacă v-ați plictisit cumva de coronițele din ramuri de conifere (brad, molid) și vreți să dați atenție și altor modele, iată explicații pas cu pas 🙂

Materialul vegetal nu este niciodată identic așa că nici rezultatele nu sunt. Adică nu o să obțineți coronițe identice ci cât de cât similare.

Ce e simpatic la aceste coronițe este că țin și destul de mult timp. La cea cu măceșe, fructele se usucă frumos în timp, se închid la culoare și se vor mumifica. Nu se vor strica. Eu nu am avut astfel de surprize.
La cea cu licheni singurele probleme care ar putea apărea o dată cu trecerea timpului este ca merele să se deshidrateze și să își schimbe culoarea și ramurile să mai piardă o parte din licheni. Dar va rezista frumos măcar o lună.

Citeşte mai departe »

Caracatiță friptă cu salată de vară

Sunt momente în viața asta în care mi se face poftă de pește sau caracatiță. Am cam urât peștele de mică pentru că am asistat la chinul maică-mii când a înghițit un os și a avut nevoie de spitalizare și refacere câteva zile. Am avut tot timpul o mare frică să mă ating de pește deși la noi în familie aveam cel puțin 3 pescari amatori (inclusiv eu).

Frica asta a trecut ușor cu vremea și am început să mănânc pește, apoi fructe de mare. Încă prefer peștele “fără oase” sau cu oase mari care pot fi scoase ușor, iar dintre fructele de mare iubesc sepia (sashimi), calamarul, caracatița și scoicile Saint Jaques.

Cea mai bună caracatiță mâncată de mine s-a întâmplat la Raionul de pește, apoi acasă cumpărată de la Carrefour și gătită conform sfaturilor Monicăi de la Foodie Family.
În fine, cea mai fragedă caracatiță s-a dovedit a fi una gătită chiar de mine și probabil că a fost așa… din greșeală.

Să vă povestesc. Împinsă cumva de la spate de postul Anei de la Butterandcream am zis așa: eu n-o să pun o ceșcuță de apă și o să țin caracatița sub capac să-și lase apă, eu o să pun o ceașcă de vin și o să țin caracatița sub capac să își lase apă. Zis și făcut. După cele 15 minute socotite ca în postul Anei (caracatița mea a avut cam juma de kil), am testat-o și am costatat că e tot cam tare, iar vinul (surpriză!) mai era nițel și devenea caramel. Așa că am fiert niște apă în paralel și am turnat-o așa fierbinte peste caracatiță și am mai fiert încă 15 minute.

S-a dovedit a fi sexy balamuc (mă scuzați pentru expresie, e prima care mi-a venit în minte). Practic, după 30-35 minute de fiert era fragedă, roșie și numai bună de fript în tigaie. Ceea ce am și făcut, de altfel. Acu’, eu zic totuși să o fierbeți de la bun început în apă și vin, sa nu aveți surprize.

Citeşte mai departe »

Cremă tartinabilă/ Unt de biscuiți Speculoos

Luați așa mai din scurt, biscuiții Speculoos au aceleași ingrediente ca turta dulce finlandeză. Pe lângă unt, zahăr brun/melasă, unt, făină și ouă, Speculoos au și toată gama de mirodenii + 2: scorțișoară, cardamon, ghimbir, cuișoare, nucșoară și piper.

Luați mai cu istorie și tradiții, acești biscuiți sunt copți în ajun de Sf. Nicolae în Belgia și Olanda, și în ajun de Crăciun în Germania. Spre deosebire de turta dulce, care este mai moale, biscuiții aceștia sunt crocanți și cu iz de caramel. Ca și formă, sunt de obicei dreptunghiulari, cu spatele plat și fața “imprimată” cu un fragment de poveste/obiect/animal/barcă/fermă sau orice are legătură cu Crăciunul/Sf. Nicolae.

Am găsit multe rețete de biscuiți Speculoos pe net, dar nu despre ei vreau să vă povestesc. Am luat acum o săptămână revista pe noiembrie a lanțului de magazine K-Market din Finlanda și am găsit acolo o rețetă extraordinar de simplă și (s-a dovedit a fi și) delicioasă de pastă tartinabilă din biscuiți. Unii îi mai zic și unt, doar că e cam jumătate de adevăr. Sau treime, după cum veți vedea mai jos.

Pasta aceasta se poate ataca direct din borcan, sau pe pâine, sau în clătite, sau pe felii de mere, banane… cerul este limita.

Citeşte mai departe »

Prăjitură răsturnată cu banane

…și mult unt, aș zice. Era și mult zahăr, doar că am mai scos din el.
Rețeta este văzută la Linda Lomelino acum vreo două dimineți și pusă în practică azi cu 2 modificări.

Ce e drept, cu genul acesta de prăjituri am început eu să fac deserturi “mai serioase” acum vreo 10 ani. Doar că pe atunci foloseam aluat de foietaj Bella (sau Linco) pentru că nu învățasem încă altele (în afară de chec și cozonac). Și găsisem rețeta respectivă la Maya și Jamie Oliver.

Spre deosebire de Linda, eu am avut o tavă de 18 cm. Au variat grosimea prăjiturii desigur și timpul de copt.

Ce nu am reușit să înțeleg este cum de i-au intrat ei 3-4 banane în tava de 22 cm, când în a mea abia am reușit să bag 1 și jumătate. O să refac frumusețea asta cât de curând oricum, și-o să folosesc o tavă mai mare.

Citeşte mai departe »

Tartă cu ciuperci, carne de vită și multă ceapă

Adică treaba asta delicioasă nu e chiar pentru oricine. E o tartă bogată, făcută din ingrediente cu multe calorii, să țină de cald în iarna ce tocmai a început pe-aici.
Azi (30 octombrie) am avut cea mai ciudată vreme: dimineață a nins cu viscolire, apoi a ieși soarele. După care, am primit o ploaie rapidă, iar soare, furtună de zăpadă. În final, ziua s-a încheiat cu cer aproape senin, adică la noapte vom avea ger.

Azi dimineață după ce m-am trezit să văd de ce se bat pisicile (la ora 6:00), am decis că nu mai are sens să mă întorc în pat așa că i-am încălzit lui Erik niște lapte, l-am schimbat și l-am culcat la loc.

În chiuveta de la bucătărie mă așteptau câteva kilograme de gălbiori de iarnă (numiți ei și picior galben sau trompeta căprioarei sau gălbiori iernatici) pe care i-am cules ieri de sub zăpada din pădurea de la Vammala (era plin dar s-a întunecat repejor afară așa că nu am cules mai mulți). M-am apucat să îi curăț, gândindu-mă cam ce aș putea face cu ei: supă, plăcintă, usuc o parte etc.

Zis și făcut. Aproape de ora prânzului, m-am apucat de treabă.

Citeşte mai departe »

Gnocchi din cartofi și dovleac (Hokkaido), cu sos de hribi

Zilele trecute, după ce am făcut supa de dovleac, mi-am dat seama că n-am mai gătit de multă vreme după vreo carte din bibliotecă. Așa că am luat la rând vreo 6 dintre ele să găsesc ceva interesant de făcut.

După ce am trecut de Raymond Blanc, de David Lebovitz și de Beatrice Peltre, m-am oprit la două dintre cărțile lui James Oliver. Una nu avea nimic cu dovleac, cealaltă m-a blocat la rețeta de gnocchi.

A fost prima dată când am făcut gnocchi așa că trebuie să vă atrag atenția că:

1. Făcând aproape totul manual, am muncit câteva ore ca să dau gata 1 kilogram de compoziție (adică rulat, tăiat, format și lăsat amprentă cu furculița pe fiecare gnocchi).
2. Gnocchi se fac din cartofi (un soi făinos), griș, pesmet, ricotta, făină etc. Dacă folosiți cartofi, e nevoie de un soi cu pulpă cremoasă, (când e gătit, evident) zice James Oliver (de fapt prietenul său, un chef italian- Gennaro Contaldo).
3. Prea multă frământare va cere făină mai multă ceea ce va acoperi în final gustul de cartofi/dovleac.
4. Dacă nu aveți câteva ore la dispoziție și nici ajutor, faceți doar jumătate din cantitate. Eu am făcut un kilogram pentru că așteptam musafiri care nu au mai ajuns, așa că după ce am mâncat două porții, restul a fost fiert, răcit și pus la congelator.
5. Dacă folosiți dovleac, cel mai bine e să alegeți un tip cu pulpă cu mai puțină apă (după coacere)- cred că plăcintarul e perfect.
6. Amprenta făcută cu furculița ajută gnocchi să se impregneze mai bine cu sos. Dacă intenționați să îi faceți cu sos simplu de unt si salvie, puteți să săriți peste partea aceasta.
7. Din imaginile pas cu pas lipsesc cele în care fac sosul. Aveam mâinile pline de aluat și făină și mi-a fost milă de aparat. Plus că a trebuit să scot două porții mai repede că i se făcuse foame lui Juha de la atâta așteptat :))

Citeşte mai departe »

Supă cremă de dovleac (Hokkaido) cu paprika afumată și alune rumenite

Nu aveam vreo intenție să pregătesc supă cu dovleac zilele astea, dar când am văzut frumusețea aceasta de hokkaido la magazin am zis că e musai să fac o rețetă cu el. Cel mai probabil voi mai cumpara unul pentru că am ochit o rețetă de gnocchi la James Oliver pe care trebuie neapărat să o gătesc.

Spre deosebire de dovlecii pe care îi știu de mică (plăcintarul și cel mare și gras), dovleacul acesta are între 1-2 kg și pulpă foarte fină, nu atât de făinos-fibroasă. După coacere arată fix ca un cartof dulce copt. Iar pielea este subțire și finuță. Am citit câteva rețete și sunt unii bucătari care îl folosesc cu tot cu coajă. Am fost tentată să fac acest lucru dar nu știam sigur la ce să ma aștept. Lui Juha i s-a părut și mai dulce decât un dovleac normal.

Rețeta de față este vegană (de post), destul de bună și poate fi îmbunătățită după cum crede fiecare de cuviință. Eu am făcut-o cu mai puține mirodenii decât de obicei ca să poată mânca și Erik.

Citeşte mai departe »