Întotdeauna mi-au plăcut poveştile (fie ele doar şi poate cu sfârşit nefericit). Dacă firul narativ reuşea să mă smulgă din ale mele şi să mă ţintuiască pe-o pătură cu cartea-n braţe, înseamnă că autorul îşi făcuse bine treaba. Vărul meu Oni avea o vorbă care m-a definit multă vreme: „Ăsteia să-i dai un sac de cărţi ş-un sac de mere şi scapi de ea vreo săptămână. Nu se mai mişcă din gradină.” Că doar unde era cel mai frumos să citeşti vara? Pe-un preş, pe iarbă, la umbra prunilor şi merilor din grădina mătuşii Liliana. Puteau să mă napădească furnici,…