Nu mai știu de unde a pornit teama mea pentru pește dar știu că a fost mare până acum câțiva ani. Și nu numai teamă, poate chiar și silă. Să fi fost uleiul de pește pe care ni-l dădea mama mai mult cu forța decât cu vorba bună? Să fi fost osul de pește care i-a rămas mamei în gât vreo trei zile, până când un doctor a reușit să i-l extragă? Nu știu. În neamul Zahareștilor se pescuia și se mânca pește din tată-n fiu. Eu am fost a mai „sclifosită”. Dar mamaie nu a forțat niciodată nota. A…