Arhiva categoriei ‘Reţete cu legume’

Supă cremă de gulii și verdețuri

Mi-era poftă de gulii acum câteva zile, așa că mi-am luat câteva de la supermarket. Pe drum mi-am amintit de o supă excelentă și răcoritoare pe care o mâncam cu ani în urmă de la doamna Ema 🙂

Doamna Ema nu găteşte numai foarte bine ci şi atent, curat, devreme acasă. Carevasăzică, dacă era vreo zi când ajungeam târziu de la muncă şi nu mai aveam timp de gătit, găseam mâncare caldă şi sănătoasă pe masă.

Reţeta de faţă nu este reţeta ei de ciorbă de gulii ci una de supă cremă culeasă de pe la finlandezi şi dreasă ca la români 🙂

Citeşte mai departe »

Cartofi îndulciți sau budincă ușor caramelizată de cartofi

Vi se pare că sună ciudat? Apăi să v-aud pe voi cum traduceți “Imelletty perunalaatikko” și-apoi mai stăm de vorbă.

Vă relatam și cu alte ocazii că (din câte am observat eu) nordicii au o plăcere fantastică să mănânce feluri de mâncare dulci, fără să fie neapărat din categoria deserturilor. Țin minte că la un momentat dat, așteptându-mă să fie cel puțin aproape de gustul muștarului de-acasă, am constatat că cel finlandez era dulce de ți se strepezeau dinții (dar era prea târziu- deja năclăisem ditamai cârnatul, dulce și el, de altfel).

Așa că (deși pe vremea mamailor finlandeze nu se punea zahăr) acest fel de mâncare ce se pregătește cu ocazia Crăciunului este și el dulce. De ce?

Urmăriți rețeta și veți afla. Apropos, durează cam 8 ore până este gata. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Citeşte mai departe »

Quiche cu somon afumat și anghinare

Nu mai știu de unde a pornit teama mea pentru pește dar știu că a fost mare până acum câțiva ani. Și nu numai teamă, poate chiar și silă. Să fi fost uleiul de pește pe care ni-l dădea mama mai mult cu forța decât cu vorba bună? Să fi fost osul de pește care i-a rămas mamei în gât vreo trei zile, până când un doctor a reușit să i-l extragă? Nu știu.

În neamul Zahareștilor se pescuia și se mânca pește din tată-n fiu. Eu am fost a mai “sclifosită”. Dar mamaie nu a forțat niciodată nota. A văzut că nu mănânc și decât să rămână “comoara” nemâncată, a preferat să gătească pește foarte rar.

Daaar, să pescuiesc n-am avut nicio problemă. Când și când mergeam cu unchiul meu Puia și cu nea Ionel, vărul bunicii și stăteaaaam de când mijea prima rază de soare și până când pleca la somn. Ne întorceam acasă cu câte un sac de pește, ce-i drept mai puiet. La noi, aștia cu lansete, bambine, șprot și alte momeli mușcau doar pișpirii. Nea Ionel cu bătrîna lui undiță și cu 10-15 râme, prindea numai unul și-unul. Ca-n filmul cu Louis de Funes. Se uita oleacă la baltă, hipnotiza peștele, fluiera într-un fel anume și hop! sălta crăpșorul în mincioc. Iar noi, dădeam din cap fără sperață și mai trăgeam un puiuț de șalău în găleată. Sau de caras. Cert e că seara acasă, bunica a făcut o saramură numai bună de pus pe rană, de-au mâncat ai casei până s-au rostogolit. Mai puțin eu. Probabil am mâncat doar mămăliguța cu ceva smântână pe lângă.

Citeşte mai departe »

Omletă cu lapte, ghebe şi varză de Bruxelles

De ceva vreme nu mai fac omletele pe foc ci la cuptor. Nu ştiu ce mi-a venit într-o dimineaţa şi am pus peste ouă nişte smântână dulce, am trântit nişte şuncă şi ceapă verde şi am dat la cuptor. A fost pufoasă, delicioasă şi… prea puţină.

Aşa că m-am gândit să repet experienţa pentru concursul Electrolux (care tocmai s-a încheiat şi ale cărui rezultate le vom afla mâine).

Doar că am schimbat smântâna cu lapte şi tipul de ouă.

Am făcut separat un sos de urzici cu brânză albastră şi ulei de măsline. Am constatat, mâncând desigur, că brânza predomină pentru toate celelalte ingrediente. Însă sosul ar fi perfect pentru friptură de vită sau porc şi legume la cuptor.

Citeşte mai departe »

Tomate uscate la soare. Ricotta. Leurdă. Electrolux. Inspiration Food Marathon.

Recunosc că povestea mea cu pastele a început cât se poate de românesc. Pentru mine nu exista desert mai bun decât nişte tăieţei făcuţi cu lapte şi scorţişoară de bunica mea. Îmi plăcea că nu uita să mă întrebe dacă îi lasă simpli sau îi presară cu mirodenii aşa că de cele mai multe ori aveam opţiunea şă îi mănânc şi cu dulceaţă sau simpli.

Recunosc că primele mele paste “mai altfel” la care cei din familie s-au uitat chiorâş au fost nişte spaghete cu sos de roşii şi ierburi aromatice de prin grădina bunicii şi bucăţi de carne de vită. Când ai o copilărie în care ciorba cu borş, supa grasă de găină, sarmalele şi mâncarea de castraveţi muraţi cu carne de porc sunt la loc de cinste, să încerci să introduci feluri de mâncare de pe la străini e nevoie de ceva curaj (ca să nu ajungi să mănânci singur o oală mare cu mâncare pentru ceilalţi sunt prea sceptici ca să încerce).

Deşi nu prea agrea noutăţile în farfurie, bunica m-a încurajat tot timpul să gătesc şi să mă descurc la bucătărie. Ajunsesem la un moment dat să fac singură prânzul pentru toată familia, stând după fustele ei şi făcând lucrurile de care ei i se luase dar care mie îmi plăceau: curăţatul legumelor, tocatul lor, amestecatul în oala cu borş (“Măiculiţă, când mai eşti aşa nervoasă, ia lingura asta şi amestecă borşul”- şi-l amestecam de câte ori treceam pe lângă el), amestecatul în oala cu ciorbă, curăţatul sobei pe care se gătea, ordonarea conservelor în cămară şi pivniţă pe care le ştiam cu ochii închişi. Mi-a spus: “şi dacă te trezesc din visul cel mai dulce trebuie să ştii unde sunt acareturile- să nu stau să caut de nebună”. De altfel, după ce s-a prins că am un fix cu ordinea, când am mai crescut, n-o mai lăsa nici pe mama să se apropie de dulapuri, şifoniere sau cămări. Dacă îşi lua şi ea vreo vacanţă spunea: “Şi dacă vreţi ceva de pe undeva, nu cumva să-mi răscoliţi p-aci, întrebaţi fata şi vă spune ea.”

Citeşte mai departe »

Plăcintă de varză- Hapankaalipiiras

“Sorry honey for having such crazy girlfriend”
“You are not crazy my dear, you are just passionate”.

***

Asta se întâmpla pe la primele noastre întâlniri. Şi de obicei prin magazinele cu ustensile de bucătărie de unde voiam să cumpăr tot (dacă aş fi putut). De atunci au fost multe, prea puţine. Destule cât să ne ştim ca după o viaţă de trăit împreună. Sau cum zic Faithless: “Vreau să-mi fie dor de tine mai rar, dar să te văd mai des.”

Ultima vacanţă pe anul acesta am petrecut-o la Tampere şi Vammala. Nici nu ştiu exact unde mi-a plăcut mai mult dar ştiu ce mi-a plăcut şi ce m-a însoţit acolo cât am stat. M-a însoţit pacea. Exact, până şi eu mă mir. Pacea. Era liniştitor să fiu cu el, era liniştitor să colindăm pădurea din Vammala după merişoare şi ciuperci şi aer curat şi linişte. Era liniştitor să-l ştim pe Eppu lângă noi sau măcar la câţiva paşi în faţă, ca un Cerber… blând şi răbdător.

Tot într-o linişte tulburată doar de uşoara adiere a vântului şi câteva ciripituri amorţite de păsări, am mâncat sandwichuri bune cu pâine din secară şi şuncă şi brânză şi unt şi salată. Tot în liniştea pădurii am băut ceai fierbinte cu miere şi ne-am uscat la soare. Tot acolo am închis ochii şi am ascultat…

Citeşte mai departe »

Supă cremă de cartofi cu rozmarin şi parmezan şi diverse explicaţii

Vine o vreme când… îţi îndrepţi atenţia spre o anumită categorie culinară şi o tot baţi şi răzbaţi în căutarea reţetei perfecte.

Fie vorba între noi, nu există perfecţiune pe pământ dar nu ne împiedică nimeni s-o căutăm nu?

Brînduşa mă încuraja la un moment dat să pun mai multe supe, că ar arăta bine, aşa că o ascult. Cine n-ar face-o când ţi-o cere o aşa doamnă onorabilă?

Perioada respectivă în care tot pregăteam supe dimineaţa şi le savuram calde- fierbinţi, s-a mai liniştit dar a venit vremea postării reţetelor încercate. Mulţumesc Inei că mi-a dat ideea acestei supe (deşi n-am respectat-o în totalitate) 🙂

Citeşte mai departe »

Tartă cu flori de dovlecel

Uneori ne întrebăm la ce ne sunt buni prietenii… Şi stăm, ne gândim, ne răzgândim, ne întoarcem gândurile pe toate părţile şi apoi tragem linie. Prietenii sunt aici să ne ajute. Cu o vorbă, cu un îndemn, cu un suspin sau cu un râset, un împins de la spate dacă picăm în oala cu lene, un umăr de plâns dacă ne doare sufletul, un sfat dacă suntem în pană de idei. Să ne certe când o luăm razna, să ne felicite când realizăm ceva.

Voiam să încep acest post mulţumindu-i Andreei că din cauza insistenţelor ei am prins curaj la Milano să cumpăr flori de dovlecel şi să le şi aduc acasă. Mulţumesc Andreea 🙂

Între timp am aflat că una dintre prietenele noastre a suferit o pierdere îngrozitoare şi voiam să-i spunem încetişor că suntem alături de ea cu toate regretele noastre. Draga noastră A. te ţinem mult si strâns în braţe şi sperăm să te linişteşti.

În ultimele săptămâni am auzit de atâtea plecări din astă lume a unor membrii de familie, prieteni, cunoştinţe, încât realizez încă o dată că viaţa e scurtă şi e păcat s-o trăieşti târându-te în urma ei, aşteptând un ceva să se întâmple, să vină cineva să-ţi pună în braţe visele tale realizate (în loc să munceşti tu pentru ele). Să te legi de lucrurile mărunte şi nefolositoare ale vieţii, să spui vorbe grele la furie şi să nu dai circumstanţe atenuante şi altora.

OK, OK, revin la reţetă până nu ne schimbaţi de la categoria “culinar”.

Citeşte mai departe »

Pesto de leurdă. Pesto de lobodă roşie

E primăvară, ştiu v-am mai zis, dar hei. E bine s-o repet. Sună bine.

Acum două zile am plecat dis-de-dimineaţă să cumpăr (din nou) leurdă să pun la congelator, să mai fac nişte pesto. Şi am găsit o doamnă c-o tarabă impresionantă plină cu verzituri (“de la Păuleşti le-am adus, aşa să ştiţi”). Urzicile erau proaspete, loboda era mititică şi tânără de crăpa, leurda usturoiată bine.

Am luat leurda şi nu m-a lăsat inima să las loboda acolo. Am cumpărat vreo 20 de legături. În drum spre casă mă gândeam la ce ciorbă bună o să mănânc, parcă aş încerca şi o supă cremă, parcă şi o plăcintă. Când m-a lovit: “dar pesto, pesto n-ar fi bun?”

Binenţeles că toată ziua m-am gândit la el. La ce culoare violetă o să aibă, la ce gust acrişor picant (ajutat şi de usturoi verde), măi măi, gata, muream de poftă.

Citeşte mai departe »

Supă de leurdă cu două rădăcinoase şi spumă de lapte

A venit primăvara. Vă mai spun şi eu în caz că nu sunteţi siguri (s-a răcit un pic vremea dar nu e tragedie, nu?) Şi cum în perioada aceasta îmi place să fac plimbări lungi prin piaţă, am purces aşadar să caut şi să cumpăr verdeţuri şi alte nebunii.

Aşa că duminica aceasta după o tură de jumătate de oră în care aveam ca ţel cumpărarea de lobodă, leurdă, ceapă verde, salată verde, usturoi verde, m-am întors acasă cu câteva pungi pline şi cu idei de mâncăruri. Sâmbătă am ratat piaţa pentru că am avut prima tură mai lungă cu bicicletele 🙂

Supa aceasta de leurdă, e una dintre cele mai bune mâncate de mine în ultima vreme. Are ea ceva acolo (în afară de aroma puternică de usturoi), care te face s-o mănânci în neştire crudă (salată, cu iaurt), în supă, în pesto 🙂
E destul de simplu de făcut, nu e nevoie să respectaţi chiar toţi paşii reţetei. Unii sunt acolo în plus ca să păstreze verdele frunzelor.

Citeşte mai departe »